Conform Descopera: Oxitocina, adesea numită „hormonul iubirii”, joacă un rol neașteptat în gestionarea fricii, potrivit unui studiu recent. Cercetătorii au descoperit că celulele cerebrale sensibile la oxitocină, cunoscute pentru implicarea lor în atașament și încredere, pot ajuta la recunoașterea momentului în care un pericol a dispărut, contribuind la procesul de extincție a fricii.
Reputația oxitocinei ca simplă moleculă socială a fost pusă sub semnul întrebării de mult timp. Efectele sale se pot modifica în funcție de context, starea emoțională a individului și modul în care o altă persoană este percepută – fie ca o sursă de siguranță, fie de amenințare.
Rolul oxitocinei în extincția fricii
Experimentele desfășurate pe șoareci au evidențiat existența unui grup restrâns de neuroni care exprimă receptori de oxitocină. Acești neuroni par să influențeze atât comportamentul social, cât și extincția fricii – procesul prin care un organism învață că un stimul anterior asociat cu pericolul nu mai reprezintă o amenințare.
Studiul sugerează că talamusul paraventricular (PVT), o regiune cerebrală implicată în reglarea stresului, motivației și comportamentului emoțional, ar putea fi un punct de convergență pentru comportamentul social și gestionarea fricii. O echipă de cercetători din Japonia a utilizat șoareci masculi modificați genetic pentru a investiga aceste efecte. Prin suprimarea sau activarea selectivă a acestor neuroni, oamenii de știință au analizat impactul asupra comportamentului animalelor.
Când neuronii respectivi au fost suprimați, șoarecii au manifestat un interes redus în interacțiunea cu exemplare necunoscute. Această scădere a implicării sociale nu a fost atribuită unei mobilități reduse sau unei anxietăți crescute. În schimb, activarea aceluiași grup de neuroni nu a dus la o creștere a sociabilității, indicând faptul că acești neuroni sunt necesari pentru un comportament social normal, dar simpla lor activare nu este suficientă pentru a spori interesul social.
Ulterior, cercetătorii s-au concentrat pe extincția fricii. Șoarecii au fost condiționați să asocieze un anumit mediu cu un șoc electric ușor. Ulterior, au fost readuși în același mediu, dar fără a mai primi șocul. Suprimarea neuronilor sensibili la oxitocină nu a afectat formarea memoriei inițiale a fricii. Totuși, șoarecii au continuat să prezinte comportament de imobilizare (împietrire), un semn clasic al fricii, atunci când au revenit în mediul care fusese anterior asociat cu pericolul, dar care acum era sigur. Aceasta sugerează dificultăți în a învăța că pericolul a dispărut.
O memorie a fricii modificată
Pe de altă parte, activarea acestor neuroni a redus comportamentul de imobilizare în faza inițială a testului. Cu toate acestea, acest efect nu s-a menținut pe termen lung, dispărând a doua zi sau chiar după o săptămână.
Aceste descoperiri ar putea oferi indicii timpurii cu privire la cauzele posibile ale perturbărilor în procesele de extincție a fricii și de comportament social în afecțiuni precum autismul și tulburările de anxietate. Dacă cercetările viitoare vor confirma existența unui sistem similar la oameni, acestea ar putea contribui la o mai bună înțelegere a acestor condiții. Momentan, datele sugerează că influența oxitocinei depinde de localizarea sa specifică în creier și de momentul în care acționează.
Studiul a fost publicat în prestigioasa revistă științifică Brain.
Sursa: Descopera
