Conform Descopera: Prințesa bizantină care a stârnit uimire la masă
O simplă furculiță, pe care astăzi o folosim aproape instinctiv, a fost odinioară un obiect controversat, privit cu neîncredere și chiar asociat cu vanitatea și luxul exagerat în Europa medievală. Povestea începe la Veneția, în anul 1004, odată cu sosirea prințesei bizantine Maria Argyropoulina.
La una dintre mesele organizate după căsătoria sa cu Giovanni Orseolo, fiul dogelui Veneției, tânăra prințesă a uimit pe toți cei prezenți. Spre deosebire de invitați, care foloseau degetele pentru a mânca, Maria Argyropoulina a utilizat un instrument sofisticat din AUR, cu doi dinți, pentru a se servi din mâncare.
Acest gest, considerat firesc la curtea bizantină, a stârnit uimire și chiar critici în Veneția. Cronicarul Petru Damiani a condamnat public acest obicei, interpretându-l ca pe o dovadă de lux excesiv și mândrie. După moartea timpurie a prințesei, Damiani a mers chiar mai departe, considerând evenimentul o pedeapsă divină pentru viața ei prea sofisticată, deși istoricii subliniază că aceasta a fost o interpretare personală.
De ce era furculița atât de greu de acceptat?
În Europa Occidentală a Evului Mediu, normele sociale la masă erau diferite de cele din Bizanț. Mâncarea se lua cu mâna dreaptă, ajutându-te cu cuțitul pentru carne și cu lingura pentru supe. Vasele comune și împărțirea hranei erau elemente centrale ale ritualului.
În acest context, furculița a apărut ca un obiect inutil și pretențios. Mulți clerici considerau că utilizarea ei era o formă de a respinge darul lui Dumnezeu – mâna omului. Criticile nu vizau neapărat obiectul în sine, ci ideea de rafinament excesiv și de influență străină din partea Bizanțului, o lume percepută adesea cu suspiciune.
De la Constantinopol la mesele Europei
Furculița era deja prezentă la curtea imperială din Constantinopol cu mult timp înainte să pătrundă în Italia sau Franța. Primele modele, adesea din AUR, argint sau bronz și dotate cu doi dinți, erau destinate exclusiv aristocrației.
Comercianții venețieni au fost printre primii europeni care au intrat în contact cu acest tacâm și au început să îl introducă în Italia. Cu toate acestea, răspândirea a fost lentă, iar chiar și în perioada Renașterii, mulți europeni preferau să mănânce cu mâna.
Un impuls semnificativ a venit în secolul al XVI-lea, odată cu sosirea Caterinei de Medici la curtea Franței. Prin aducerea bucătarilor, cofetarilor și obiceiurilor culinare italiene, au apărut și furculițele. Nobilii francezi le-au privit inițial cu ironie, considerându-le incomode și o modă străină.
Adoptarea completă a furculiței a durat generații. În Anglia, de exemplu, a devenit un obiect obișnuit abia în secolul al XVII-lea, după călătoriile diplomatului Thomas Coryate în Italia. Practicitatea sa a depășit treptat reticența inițială. A devenit mai ușor să mănânci carne, fructe sau paste fără a te murdări, iar mesele au căpătat o eleganță sporită pe măsură ce eticheta se schimba.
În secolele XVII și XVIII, modelele cu trei și apoi patru dinți au devenit tot mai populare, consolidând locul furculiței alături de cuțit și lingură pe mesele europene. Obiectul care odinioară stârnise controverse ajungea să fie un element indispensabil al fiecărei mese.
Primele furculițe folosite la masă au apărut în Orientul Apropiat și în Imperiul Bizantin cu câteva secole înainte să fie adoptate în Europa Occidentală. Maria Argyropoulina este una dintre primele persoane asociate cu introducerea furculiței în Italia, iar povestea ei este cunoscută datorită scrierilor lui Petru Damiani. Primele furculițe aveau doar doi dinți; modelele cu trei și patru dinți au devenit răspândite în epoca modernă, fiind mai ușor de folosit. În multe regiuni ale Europei, furculița a devenit un obiect obișnuit abia în secolele XVII-XVIII.
Sursa: Descopera
