Conform G4Media: Șeful statului a sesizat Curtea Constituțională cu privire la Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul integrității, invocând încălcări ale unor norme și principii constituționale. Principalele critici vizează lipsa de claritate normativă și legalitatea sancțiunilor aplicate pe baza sintagmei „persoana care are relații asemănătoare acelora dintre soți”.
Claritate normativă și legalitatea sancțiunilor
Potrivit sesizării prezidențiale, legea extinde obligația de depunere a declarațiilor de avere și interese de la titularul funcției publice la soțul, soția sau persoana cu relații asemănătoare celor dintre soți, sub sancțiune contravențională. O primă problemă ridicată este lipsa unor criterii obiective pentru a determina de la ce moment o relație afectivă devine relevantă juridic.
Textul legii nu specifică nici durata relației, nici conviețuirea, nici interdependența economică sau asumarea publică, lăsând persoanei vizate sarcina de a se autocalifica. De asemenea, nu sunt reglementate situații precum relațiile începute după numirea demnitarului, încetarea acestora sau existența unor relații succesive. Această lipsă de previzibilitate contravine articolului 1 alineat (3) și (5) din Constituție, care impun ca legea să fie clară și accesibilă.
Gravitatea deficienței crește atunci când este privită prin prisma naturii sancționatoare a normei. O incriminare contravențională nu poate permite persoanei vizate să stabilească prin autoevaluare dacă intră sau nu sub incidența sancțiunii. Elementul constitutiv al faptei trebuie să poată fi verificat în mod obiectiv. Prin delegarea definirii conținutului incriminării către organul de control, norma excede exigențelor constituționale aplicabile actelor normative cu caracter sancționator.
Dreptul la viață privată și răspunderea personală
Sesizarea analizează și dreptul la viață privată al terțului, natura personală a răspunderii și posibila discriminare între demnitari. Se consideră că ingerța legii în viața privată a terțului nu rezistă testului de proporționalitate impus de articolul 26 din Constituție, coroborat cu articolul 20 din Constituție și articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Un alt viciu invocat, distinct de intruziunea în viața privată, este extinderea directă a răspunderii asupra unei persoane care nu și-a asumat niciodată statutul generator al obligației. Decizia anterioară a Curții Constituționale (nr. 297/2025) a constatat neconstituționalitatea unei norme similare, nu pentru că obligația de declarare ar fi, în sine, neconstituțională, ci pentru că angaja răspunderea declarantului pentru date furnizate de un terț, soluție incompatibilă cu caracterul personal al răspunderii juridice.
În cazul legii actuale, situația este considerată a fi agravată. Nu mai este vorba despre răspunderea demnitarului pentru informații furnizate de altcineva, ci despre răspunderea contravențională proprie a terțului, o persoană fără funcție publică, care nu a săvârșit niciun act propriu prin care să-și asume statutul generator al obligației. Legătura afectivă devine, prin simpla sa existență, temei suficient pentru angajarea unei răspunderi contravenționale proprii, o variantă agravată a viciului identificat anterior de instanța constituțională.
Discriminare între demnitari
Legea criticată generează, de asemenea, o discriminare între demnitari, contrară articolului 16 alineat (1) din Constituție. Demnitarul căsătorit beneficiază de un criteriu formal și obiectiv verificabil – actul de căsătorie – pentru identificarea persoanei obligate să declare. În schimb, cel aflat într-o relație de fapt este expus, împreună cu partenerul său, unei incertitudini ne rezolvate de lege. Această asimetrie ar putea crea un stimulent invers pentru demnitari, determinându-i să evite formalizarea relației pentru a beneficia de imprevizibilitatea normei, un efect contrar scopului declarat de prevenire a conflictelor de interese.
Săptămâna trecută, mai mulți senatori au depus deja o sesizare la Curtea Constituțională pe marginea aceluiași act normativ.
Sursa: G4Media
