„Notre-Dame de Paris” la București: un spectacol ce lasă urme adânci, chiar și în condiții improvizate

De aproape trei decenii, iubirea pentru musicalurile lui Claude-Michel Schönberg și Victor Hugo nu a încetat să fie o poveste personală pentru mulți dintre noi. Așteptarea ca „Notre-Dame de Paris” să se-ntoarcă pe scenă în București a fost una intensă, iar despre momentul în care spectacolul a fost, în sfârșit, prezent în capitala țării, se pot spune multe. A fost, mai degrabă, o experiență emoțională decât un simplu spectacol – o întâlnire cu un vechi prieten, reimaginat pentru vremuri noi, dar păstrând în același timp farmecul original.

O provocare a logisticii și a vremurilor

Prezentarea musicalului „Notre-Dame de Paris” la Romexpo, între 15 și 20 ianuarie, a fost un eveniment de răsunet, dar și o aventură. Bucureștiul nu are încă oSala Palatului sau o teatru modern care să nimicească limitările unui spațiu temporar pentru un spectacol atât de complex. În ciuda eforturilor, condițiile au fost uneori nepregătite pentru o experiență autentică: frigul, scaunele incomode și aglomerația au fost prezenți, amestecând magia artistică cu o doză de dezamăgire. „E ca și cum stai la un eveniment temporar, nu la un spectacol care merită confort,” mărturisește cineva, cunoscând toate restricțiile în condițiile unei săli improvizate.

Ceea ce a dus, totuși, la o revelație a fost energia publicului. În ciuda condițiilor, oamenii au fost aprinși și entuziaști, iar sentimentul de a fi acolo în momentul uman al poveștii a fost peste orice limitare. Decorurile impresionante și luminile narative au transformat scena într-un adevărat mecanism de magie, unde fiecare detaliu a fost orchestrat cu milimetru pentru a aduce viață unei lumi aproape imposibil de redat doar prin imaginație sau video.

Vocile legendare și interpretările moderne

Evoluțiile din distribuție au fost evidente. Pentru mulți, experiența a fost marcată de comparații între interpretările din trecut și cele din actualitate, și nu neapărat în avantajul celor din urmă. Garou, faimosul voce a lui Quasimodo din originalul francez, rămâne un reper aproape intangibil. Vocea lui aspră, prezentarea vulnerabilității brute, culminează cu o intensitate care ți se infuzează direct în suflet. La București, Angelo Del Vecchio a încercat să evoce acea energie, dar, din păcate, interpretarea a părut mai controlată, mai „curată”, decât ceea ce mulți așteaptă de la personajul strâmb, plin de durere și furie.

Frollo, interpretat de Daniel Lavoie, a fost, pentru mulți, adevărata pulsație a spectacolului. Timbrul grav și expresiv al actorului a reușit să transmită complexitatea unui personaj care își justifică cruzimea cu convingerea că are dreptate. În aceeași măsură, interpretarea Esmeraldei de către Hiba Tawaji a arătat altă față a heroinelor iconice: o femeie plină de viață și forță, dar și fragilă, aproape imprevizibilă, întruchipând lupta dintre libertatea și dorința de control.

Frustrările și promisiunile unui spațiu de excepție

Deși spectacolul a fost de o amploare vizibilă, condițiile din sală au lăsat de dorit. Frigul real, scaunele incomode și dificultatea de vizibilitate au redus din impactul autentic al poveștii. În timp ce decorurile, luminile și sunetul s-au ridicat la nivelul unui eveniment de prestigiu, spațiul improvizat a îngreunat percepția spectatorului. În plus, mulți au părăsit sala cu sentimentul că Bucureștiul are nevoie de o sală modernă, gândită pentru astfel de producții grandioase, care să îmbine confortul cu tehnologia avansată pentru o experiență fără compromisuri.

Posibila lipsă a unei locuri fixe și moderne rămâne un semn de întrebare pentru scena culturală locală. În condițiile în care apetitul pentru astfel de evenimente e tot mai mare, chiar și biletele se vând rapid și cu entuziasm, semn că publicul are nevoie de mai mult. Așteptările pentru o sală la standarde europene, capabilă să primească astfel de spectacole fără compromisuri, sunt tot mai mari.

Cât despre final, experiența a fost, pe de o parte, un triumf al pasiunii și al dorinței de a aduce muzica în prim-plan, iar pe de altă parte, o amintire a nevoii de modernizare a infrastructurii culturale. În același timp, promisiunea rămâne: dacă vom avea ocazia să vedem în viitor un nou „Notre-Dame de Paris” în condiții ideale, cu siguranță va fi o experiență de neuitat, ilustrând din plin ce poate fi realizat când creativitatea și infrastructura se întâlnesc.

Cu toate că, de data aceasta, a fost o experiență mai mult despre dorință și vis împlinit, speranța pentru următoarele evenimente de acest gen e deja în aer – Bucureștiul are nevoie de un spatiu dedicat artei, pentru ca magia să nu mai fie doar momentară, ci permanentă.