Discutia publică din ultimele decenii în România despre administratia statală s-a concentrat intens pe bugetari. Opinii critice ale unor figuri politice, despre un aparat de stat prea mare și ineficient, inecate în resurse, au captivat publicul suparat pe birocratie. Aceste perspective au fost adesea exploitate politic pentru a justifica reducerile de costuri. Însă, problema apare atunci când critica se transformă într-un paravan pentru austeritatea camuflată: o scădere a cheltuielilor structurale care este prezentată drept reformă sau eficientizare.

Austeritatea mascată functionează printr-o stratagemă retorică. Politicienii deplâng dimensiunea “aparatului bugetar”, pentru a justifica apoi reduceri de personal sau financiare prin invocarea “nevoii de eficientizare”. Practic, în loc de investiții în digitalizare sau profesionalizare, se apelează la metode simpliste: reduceri, comasări, centralizări. Acestea par la suprafață să minimizeze costurile, dar de fapt ele doar mută costurile – acestea nu dispar, ci sunt redistribute.

Urmare a comasării, noua structură legală va prelua activitatea Institutului Național de Administrație, Institutului Diplomatic Român, Institutului European din România și Centrului de Pregătire pentru Personalul din Industrie Buşteni, care urmează să fie desființate. Planurile ar putea să includă preluarea atribuțiilor de formare și dezvoltare profesională de la Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate, Școala de Finanțe Publice și Vamă, și Școala de Fiscalitate.

Institutul Național de Formare este un exemplu evident de austeritate camuflată. Pe hârtie, pare o soluție pentru îmbunătățirea eficienței: comasarea diferitelor instituții într-o singură structură. În realitate, însă, logica este nesigură. Institutul devine o entitate birocratică uriașă, cu responsabilități care variază de la instruirea funcționarilor publici la pregătirea diplomaților, de la mentorat la cercetare, de la avizarea legilor la elaborarea de politici publice. Comasarea generează confuzie legală și posibile conflicte de competență.

Supraînșarcinarea instituției contrazice chiar și conceptul de specializare: cu cât mai multe roluri sunt grupate sub aceeași umbrelă, cu atât riscul de diluare și ineficiență este mai mare. În plus, subordonarea directă a institutului către Cancelaria Prim-ministrului confirmă faptul că vorbim nu despre o entitate autonomă, ci despre o structură politizată, controlată centralizat.

Din punct de vedere moral, problema este că această reorganizare oferă mai degrabă oportunități pentru sinecuri, decât pentru adevărata profesionalizare. Președintele și vicepreședintele institutului sunt numiți politic, iar un consiliu larg, format din reprezentanți ai ministerelor și asociațiilor locale, primește indemnizații de ședință. Retorica publică vorbește despre eficiență și tăierea de costuri, dar rezultatul este crearea de noi roluri bine plătite și a unei structuri costisitoare.

Astfel, există și un decalaj moral: în timp ce discursul oficial aduce în discuție austeritatea și necesitatea raționalizării cheltuielilor publice, practica instituțională conduce la cheltuieli suplimentare și la consolidarea controlului politic asupra administrației.

Luând în considerare potențialul, momentul este prost ales. România are nevoie urgentă de digitalizare, de programe flexibile de formare continuă, de atragerea de expertiză externă și de adaptare rapidă la nevoile societății. În loc să investească în aceste direcții, Guvernul alege să construiască o instituție centralizată, rigidă și costisitoare. Aceasta este o soluție birocratică la o problemă care cere inovație și descentralizare.



Sursa articol