Conform Economistul.ro: România și-a asumat închiderea centralelor pe cărbune și obținerea de fonduri europene pentru înlocuirea lor cu unități pe gaze naturale. Cu toate acestea, proiectele de la Turceni și Ișalnița, menite să compenseze pierderea capacității energetice, sunt departe de a fi realizate, iar țara se confruntă cu riscul de a nu avea capacitățile necesare la termen.
Administrația, mai presus decât proiectul
Prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), România și-a luat angajamentul de a elimina accelerat capacitățile energetice bazate pe lignit și huilă. La Bruxelles, a fost prezentat un plan care prevedea închiderea grupurilor pe cărbune și construirea, în locul lor, a unor centrale moderne, în ciclu combinat, pe gaze naturale. La Turceni era prevăzută o centrală de aproximativ 475 MW, iar la Ișalnița, una de 850 MW, totalizând 1.325 MW de capacitate nouă, flexibilă și controlabilă. Pe hârtie, tranziția părea corect planificată, însă realitatea arată că România a închis centralele, dar nu a construit unitățile de înlocuire.
Pentru implementarea proiectelor, au fost înființate societăți mixte între Complexul Energetic Oltenia și companii private. La Ișalnița, CE Oltenia deține 59,9% din CCGT Power Ișalnița, iar ALRO 40,1%. Proiectul de la Turceni este dezvoltat împreună cu Tinmar. Au apărut astfel societăți de proiect, consilii de administrație, conduceri executive, sedii, consultanți, secretariate, proceduri, rapoarte și indemnizații. S-a creat întreaga suprastructură administrativă a unei investiții, dar investiția propriu-zisă nu a apărut. Timp de ani de zile, aceste proiecte au generat documente, ședințe și costuri administrative, fără a produce niciun megawatt-oră.
Această situație reflectă o problemă cronică a statului român, care pare să prioritizeze înființarea administrației unui proiect în detrimentul construcției acestuia. Societățile există, conducerea este plătită, organigrama funcționează, rapoartele sunt întocmite, dar centrala lipsește. Pentru consumatorul român, existența unui consiliu de administrație nu înseamnă energie electrică disponibilă în vârf de seară.
Calendarul energetic, subminat de întârzieri
Proiectele aveau ca termen de punere în funcțiune anul 2026. În prezent, România se află abia în faza de licitații pentru proiectare și construcție. La Ișalnița, societatea de proiect a fost înmatriculată în septembrie 2023, iar contractul de finanțare de aproximativ 253 milioane euro din Fondul pentru Modernizare a fost semnat în februarie 2024. Licitația pentru construirea centralei a fost lansată abia în martie 2025, cu termene de depunere a ofertelor amânate succesiv până în noiembrie 2025. Procedura a fost anulată în februarie 2026 din lipsă de oferte conforme.
La Turceni, licitația pentru centrala de 475 MW a fost lansată în ianuarie 2025. În februarie 2026 exista o singură ofertă pentru un contract estimat la aproximativ 525 milioane euro plus TVA. Chiar dacă oferta ar fi acceptată, doar etapa de proiectare și construcție este estimată la 36 de luni. Acest lucru înseamnă că o centrală promisă pentru 2026 ar putea fi gata cel mai devreme în 2029, un decalaj semnificativ față de calendarul asumat pentru închiderea cărbunelui.
Costurile cresc, fezabilitatea scade
În timp ce proiectele românești stagnau, alte state europene au acționat rapid pentru a comanda turbine și echipamente, beneficiind de prețuri și termene de livrare mai avantajoase. România a amânat selectarea partenerilor, înființarea societăților, studiile de fezabilitate, documentațiile și licitațiile. Când proiectele au ajuns în cele din urmă la furnizorii de turbine, piața s-a schimbat, capacitatea de producție era contractată pe ani, termenele de livrare au crescut la trei-patru ani, iar costurile s-au majorat semnificativ. Bugetele inițiale au devenit insuficiente.
La Ișalnița, costul total estimat inițial era de aproximativ 730 milioane euro, iar finanțarea europeană acoperea doar o parte. Licitația relansată a ajuns la aproximativ 755 milioane euro, fără a garanta existența unui constructor. La Turceni, estimarea a crescut de la 410 milioane euro la circa 525 milioane euro plus TVA, iar acestea sunt doar începuturile scumpirilor.
Inacțiunea și întârzierile nu au afectat doar calendarul, ci și logica finanțării. O investiție întârziată, cu costuri în creștere și termen incert, devine mai greu de finanțat și mai puțin atractivă pentru partenerii privați. Proiectele, odată finanțabile, devin din ce în ce mai scumpe, mai riscante și mai greu de realizat. Se estimează că s-au cheltuit deja aproximativ 20 de milioane de euro pe organizare, societăți de proiect, directori, consilii de administrație, studii și prezentări, fără a produce energie.
Responsabilitatea pentru această situație, în care România ar fi trebuit să aibă 1.325 MW pe gaze, dar în 2026 nu are nici măcar contracte ferme de construcție pentru ambele centrale, rămâne neclară. Studiile întârziate, licitațiile lansate cu ani prea târziu, procedurile anulate și creșterea costurilor ridică întrebări despre cine răspunde pentru eșecul acestor proiecte strategice. Sistemul românesc de răspundere instituțională pare să transfere eșecurile de la o conducere la alta, sub forma unor „situații dificile moștenite”.
Sursa: Economistul.ro
