Conform Economistul.ro: România pare să fi ratat esența Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR), transformând beneficiile europene într-o formă de dependență costisitoare. Anunțurile despre „absorbția” miliardelor de euro ascund o realitate mult mai complexă, în care țara noastră plătește un preț pe măsura libertății de acțiune, conform unei analize economice recente. Spectrul pierderii finanțării europene este adesea invocat pentru a justifica decizii politice interne, punând presiune pe cei responsabili să înțeleagă mecanismul de funcționare.
Absorbția, o factură plătită la termenul stabilit
Societatea pare să celebreze cu entuziasm anunțurile privind fondurile PNRR absorbite, dar această bucurie este adesea neinformată. Procesul de absorbție nu este un dar, ci reflectă finalizarea unor lucrări și respectarea unor proceduri complexe. Un proiect de infrastructură în România necesită, în medie, șapte ani de la idee la asfalt, o mare parte din acest timp fiind dedicată birocrației, studiilor de fezabilitate, avizelor de mediu, exproprierilor și licitațiilor, adesea urmate de contestații.
Comunicarea publică tinde să comprime acest lanț de proceduri într-o singură cifră, creând iluzia unui succes rapid. Un oficial care anunță absorbția a semnat, în realitate, o factură ajunsă la scadență. Meritului îi revine, în mare parte, funcționarilor care au dus lucrarea la bun sfârșit, nu politicienilor care apar la tăierea panglicii. Este necesar un dialog mai direct despre problemele reale ale mecanismului, dincolo de cifrele rotunjite pentru rețelele sociale.
De la aproape treizeci de miliarde la puțin peste douăzeci
Planul inițial al României, lansat în 2021, viza aproximativ 29,2 miliarde de euro, ulterior revizuit la 28,5 miliarde. Aceste fonduri erau împărțite între 13,6 miliarde de euro sub formă de granturi și 14,9 miliarde sub formă de împrumuturi. Documentele europene aprobate în iulie 2026 indică o realitate diferită: costul estimat al planului a scăzut la 20,106 miliarde de euro. Din această sumă, 13,566 miliarde reprezintă contribuție financiară nerambursabilă, iar restul, până la 6,541 miliarde, rămâne împrumut care va fi rambursat cu dobândă.
Reducerea drastică a componentei de credit sugerează o prudență financiară, dar reflectă și incapacitatea administrației de a finaliza anumite investiții în calendarul impus de Bruxelles. Cele aproape treizeci de miliarde evocate în discursul public nu mai fac parte din realitatea contractuală, iar suma rămasă include peste șase miliarde de euro pe care România va trebui să le returneze.
Prețul ascultării, o relicvă istorică
Problema centrală a discuției, evitată de propaganda actuală, reamintește de instituția clientelei din Roma antică. O relație bazată pe protecție și resurse oferite în schimbul supunerii politice. România pare să trăiască o variantă administrativă a acestei relații față de Bruxelles. Banii europeni vin însoțiți de jaloane, ținte, rapoarte de progres și condiționalități stricte.
Aceste condiționalități depășesc disciplina bugetară, atingând direct arhitectura legislativă internă. Un exemplu este Strategia națională pentru conservarea biodiversității, elaborată în absența unui cadastru forestier complet, a unui cadastru agricol actualizat și a unei evidențe clare a stânelor. Orice observație asupra lipsei de rigoare științifică este întâmpinată cu amenințarea pierderii unei tranșe financiare.
Un tratament similar a avut și legea salarizării unitare, transformată dintr-o discuție tehnică într-un test de loialitate față de jaloanele semnate de o guvernare anterioară. Niciun alt stat membru nu își vede politica internă dictată cu aceeași minuțiozitate din exterior, din cauza acceptării docilității cu care România transformă condiționalitățile europene în axiome morale interne.
Ce cumpărăm cu adevărat, dincolo de imagine
Peste un miliard de euro a fost alocat dotării unităților de învățământ cu echipamente digitale, în timp ce populația școlară a scăzut cu 6,5%, lovind în special comunitățile rurale. Programul de împăduriri, inițiat cu o țintă de 56.000 de hectare și 730 de milioane de euro, a ajuns la o țintă redusă la 18.000 de hectare și puțin peste 300 de milioane. România anunță cu satisfacție depășirea obiectivului micșorat, uitând să menționeze abandonarea țintei inițiale și a sutelor de proprietari.
În sănătate, aparatura modernă ajunge adesea într-un cadru instituțional fragil, cu deficit de specialiști și costuri mari de mentenanță. Beneficiul medical real apare mult mai târziu decât recepția tehnică a echipamentului. Confundăm obiectul cumpărat cu serviciul creat, transformând tomograful în reformă medicală și hectarul plantat în biruință ecologică, deși pădurea adevărată se măsoară în decenii, nu în declarații zgomotoase.
Fondurile europene reprezintă un avantaj real pentru o economie care nu și-ar fi permis un asemenea ritm de investiții. Totuși, condiționalitățile însoțitoare depășesc disciplina financiară, ajungând să dicteze legislația, strategiile și viitorul administrativ al țării. Nu suntem proștii Europei, ci un stat care a preferat confortul dependenței față de disciplina construirii propriei capacități, un obicei vechi ce va persista mult după ultima tranșă plătită.
Sursa: Economistul.ro
