În anii 1980, în timpul gimnaziului, am realizat că filmul „Paris, Texas”, regizat de Wim Wenders, a obținut premiul Palme d’Or la Festivalul de la Cannes, citind această informație într-un almanah de cinema. Astfel, am descoperit că există un oraș numit Paris în Statele Unite, un oraș mai mic și mai puțin cunoscut decât capitala Franței, cu o istorie marcată de conflicte rasiale, și cu o replică mai mică a Turnului Eiffel decât cea dintr-un oraș românesc. Oana Fotache Dubălaru, decana Facultății de Litere din cadrul Universității din București, explică în cadrul unui editorial publicat online că, pentru un copil dintr-o țară comunistă, Parisul din SUA părea la fel de imaginar precum cel al Franței.

Potrivit ei, statutul României ca țară europeană cu o istorie și tradiții mai vaste decât cele ale Statelor Unite a determinat forma și influențele culturale să fie mai subtile și mai adaptate în timp. Critica intelectuală a formelor fără fond a ajutat, în final, la dezvoltarea unei identități locale și originale, chiar dacă uneori s-au impus și abordări excesive, precum protocronismul.

România a aderat în 1999 la Procesul Bologna, o reformă europeană pentru modernizarea învățământului superior, care a fost oficial adoptată prin lege în 2004, an în care țara a devenit membru al NATO și, doi ani mai târziu, s-a integrat în Uniunea Europeană. Acest sistem a fost adoptat de cele mai multe state europene, precum și de alte țări precum Georgia și Kazahstan, și a adus beneficii importante pentru studenți, precum recunoașterea creditelor și oportunitatea de a studia în alte țări, facilitând astfel dezvoltarea carierei. Sistemul s-a dorit a fi flexibil, astfel încât studiile de licență pot avea o durată de 3 sau 4 ani, iar cele de master, de 1 sau 2 ani. Doctoratul, inițial de trei ani, a fost extins recent la patru ani. În țări europene mai vechi și mai prestigioase, precum Spania, universitățile din secolul al XII-lea au ales de la început durata de patru ani pentru licență.

În prezent, în România, formatele de studii diferă pe anumite domenii; de exemplu, în drept, se urmează 4 ani de licență și un an de master, iar în teologie, 4 ani de licență și 2 de master. La inginerie sau medicină, studiile sunt mai lungi, de până la șase ani. Astfel, profesiile liberale și cele considerate „sigure” nu au diminuat durata studiilor, chiar și după introducerea sistemului Bologna. Acest fapt se datorează, cel mai probabil, lobby-ului, dar și percepției că o durată mai lungă garantă o educație de calitate. În același timp, studiile umaniste, precum filologia, istoria sau filosofia, au fost limitate la trei ani, deși în realitate această durată abia dacă permite o pregătire adecvată, inclusiv în ceea ce privește aprofundarea obiectului de studiu, dezvoltarea metodelor de interpretare și înțelegere, dar și a aspectelor etice implicate. În special în domeniile umaniste, este esențial ca studenții să nu dobândească doar scheme tehnice, ci și o înțelegere profundă a ființei umane, a diferenței noastre centrale, iar acest aspect nu trebuie subestimat, chiar dacă astăzi asistăm la o evoluție rapidă, posibil chiar la o ocenire a rolului inteligenței artificiale.



Sursa articol