emeric ienei, marele gentleman al fotbalului românesc, a decedat azi, la 88 de ani, din cauza unei comoții cerebrale, la locuința sa din oradea. sandu boc, apropiatul lui emeric ienei, a confirmat informația pentru gazeta sporturilor. ienei a intrat direct în legenda sportului rege de la noi și de pretutindeni, un personaj de o eleganță fără egal în comportament și în discurs, care și-a dedicat toată viața sportului cu balonul rotund, fiind jucător, internațional, antrenor de club și al naționalelor româniei și ungariei.

deține cea mai mare performanță din fotbalul românesc, ca antrenor, fiind cel care a condus steaua bucurești spre cucerirea celui mai important trofeu european la nivel de cluburi, primul și singurul. pe 7 mai 1986, roș-albaștrii, cu emeric ienei pe bancă, aduceau acasă cupa campionilor europeni, după o finală cu barcelona, disputată pe pământ iberic, la sevilla. a fost atunci 0-0 după 120 de minute, iar la penaltyurile de departajare, românii s-au impus cu 2-0, prin execuțiile transformate de marius lăcătuș și gabi balint.

emeric ienei a fost și selecționer al naționalei româniei, pe care a condus-o la un turneu final mondial, italia ’90, și la euro 2000, de fiecare dată “tricolorii” reușind să treacă de faza grupelor. ca sportiv și antrenor la steaua, a fost și cadru militar, el fiind înaintat în urmă cu câțiva ani la gradul de general de brigadă, în rezervă. măcinat de probleme inerente de sănătate, dureri de picioare și o inimă tot mai slăbită, uneori pierzându-se printre amintiri, a trăit discret și liniștit în ultimii ani, la oradea, orașul pe care îl iubea atât de mult.

emeric ienei mai fusese căsătorit cu actrița vasilica tastaman, cu care a avut doi copii, călin și cristina. tehnicianul a continuat să iasă destul de des din casă în ultimul timp, ajutat de un însoțitor sau de cel care i-a rămas foarte apropiat, fostul internațional alexandru boc. în printre cele din urmă apariții în media, emeric ienei spunea că își dorea să se refacă fizic pentru a mai putea merge la un meci de fotbal, pe stadion. și chiar a reușit, în septembrie 2023, să fie prezent pe arena din oradea la partida de cupa româniei dintre fc bihor oradea și fcsb, fiind aplaudat frenetic de cei peste 10.000 de oameni care au asistat la meci.

a ratat însă meciul de retragere al generației de aur, din mai, fiindcă starea de sănătate nu i-a permis să se mai deplaseze la bucurești, pentru a mai fi încă o dată alături de elevii săi de la echipa națională. dar a primit prin intermediul lui alexandru boc o plachetă omagială cu ocazia acelui eveniment. într-un interviu acordat în 2019, gazetei sporturilor, emerich ienei a vorbit despre finala de la sevilla, câștigată de steaua la penalty-uri, cu barcelona. spunea că „un penalty nu se poate apăra, ci se ratează. nu am antrenat loviturile de la 11 metri în mod special nici înaintea finalei. la finalul ședințelor de pregătire, duckadam mai făcea însă pariuri cu colegii pe câte o bere sau o ciocolată că nu reușesc să-i dea gol, iar asta a funcționat ca o concurență și un antrenament specific”.

emeric ienei a debutat ca antrenor principal în vara lui 1975, la steaua. era un tehnician de numai 38 de ani, care nu mai fusese șeful bîncii tehnice nicăieri. dar care avea avantajul că jucase pentru echipa din ghencea 12 sezoane. o perioadă în care își trecuse în palmares 3 titluri de campion și 3 cupe ale româniei. plus că în 1973 fusese secundul lui gheorghe constantin, tot la steaua. primul meci din acel sezon a fost total nereușit. pe 17 august 1975, sameș, iordănescu, marcel răducanu, liță dumitru și celelalte staruri ale formației bucureștene pierdeau la reșița, 1-2. a urmat un 0-0 pe terenul rapidului, la capătul unei prestații șterse.

emeric ienei a fost și selecționer al naționalei româniei, pe care a condus-o la un turneu final mondial, italia ’90, și la euro 2000, de fiecare dată “tricolorii” reușind să treacă de faza grupelor. ca sportiv și antrenor la steaua, a fost și cadru militar, el fiind înaintat în urmă cu câțiva ani la gradul de general de brigadă, în rezervă. măcinat de probleme inerente de sănătate, dureri de picioare și o inimă tot mai slăbită, uneori pierzându-se printre amintiri, a trăit discret și liniștit în ultimii ani, la oradea, orașul pe care îl iubea atât de mult. într-o mărturisire emoționantă, gabriela balint spunea: “ne-a fost ca un tată, fără el nu am fi fost ce suntem acum, a fost dirijorul orchestrei, a fost rotița care a învârtit mecanismul”.

emeric ienei a lăsat în urmă o moștenire deosebită, una care va rămâne întipărită în inimile iubitorilor de fotbal. a fost un om care a trăit pentru sport, care a dat totul pentru echipa și pentru țară, și care a primit în schimb dragostea și recunoștința a milioane de oameni. nu putem decât să ne înclinăm în fața unei asemenea personalități și să-i mulțumim pentru tot ce a făcut pentru fotbalul românesc. să-i odihnească sufletul în pace.