O fosilă veche de 300 de milioane de ani, despre care se credea că reprezintă cea mai veche caracatiță din lume, a fost de fapt identificată ca fiind o moluscă străveche, înrudită cu nautilii moderni. Descoperirea, rezultată în urma unei analize detaliate, a rescris istoria evoluției cefalopodelor și a scos la iveală detalii uimitoare despre viața marină preistorică.
O identitate dezvăluită după secole
Fosila, denumită Pohlsepia mazonensis, a fost descoperită în situl Mazon Creek din apropierea orașului Chicago, Illinois. Paleontologii au fost intrigați de această fosilă, datând de mult mai mult timp decât cele mai vechi dovezi ale existenței caracatițelor, care au fost datate la aproximativ 90 de milioane de ani. Studiul recent, publicat în revista Proceedings of the Royal Society B, a folosit tehnici avansate pentru a examina fosila și a dezvălui adevărata sa identitate.
Thomas Clements, cercetător principal și lector în zoologie la Universitatea din Reading, a declarat că au fost folosite o gamă largă de noi tehnici analitice pentru a descoperi caracteristici anatomice ascunse în interiorul rocii. „Și am reușit să stabilim că nu este o caracatiță, ci este de fapt un nautiloid foarte descompus, care este o rudă a nautilușilor moderni”, a precizat acesta. Descoperirea a fost posibilă prin utilizarea imagisticii sincrotronice, o tehnologie care folosește fascicule de lumină extrem de puternice, permițând cercetătorilor să examineze structurile interne ale fosilei.
Cum a fost elucidat misterul fosilei
Analizele anterioare, realizate la începutul anilor 2000, nu au reușit să stabilească cu certitudine natura fosilei. Clements a explicat că inițial s-a crezut că aspectul fosilei, asemănător unei caracatițe, s-a datorat procesului de descompunere. „Animalul se descompunea timp de săptămâni înainte de a fi îngropat, dând fosilei sale un aspect asemănător unei caracatițe”, a explicat acesta. Totuși, observațiile asupra lungimii și formei brațelor fosilei au ridicat dubii.
Pentru a rezolva dilema, echipa de cercetare a utilizat tehnici moderne, inclusiv microscopie electronică cu scanare și analize geochimice. Fosila a rezistat inițial eforturilor de identificare. „Nu ajungeam nicăieri. Eram destul de frustrat”, a mărturisit Clements. Momentul decisiv a venit odată cu utilizarea imagisticii sincrotronice, care a dezvăluit detalii anatomice anterior invizibile.
Radula, cheia identificării
Unul dintre indiciile decisive a fost descoperirea unei radule, o structură de hrănire cu dinți, specifică moluștelor. Fosila avea cel puțin 11 dinți pe rând, în timp ce caracatițele au doar șapte sau nouă. „Acești dinți minusculi pe care i-am găsit ne-au permis să identificăm că nu era o caracatiță”, a adăugat Clements.
Acest studiu demonstrează modul în care noile tehnologii pot revoluționa cercetarea paleontologică. Clements a subliniat că tehnologiile moderne devin tot mai ușor de accesat, revoluționând investigațiile paleontologice. Aceste metode sunt folosite pentru a studia o varietate de subiecte, de la structura biomoleculelor antice până la rezistența mușcăturilor dinozaurilor.
