Corneliu Coposu, o personalitate de prim rang în politica post-decembristă și un simbol al luptei pentru democratizare în România, s-a născut la 20 mai 1914, în comuna Bobota, județul Sălaj. Era fiul protopopului greco-catolic, Valentin Coposu și discipol la fel de bine ca și colaborator al lui Iuliu Maniu.

Predarea tinereții sale i-a inclus studiile liceale în Blaj, iar mai târziu absolvent de Facultatea de Drept din Cluj, urmând să obțină titlul de doctor în drept, conform volumului ‘Personalitățile României contemporane – Protagoniști ai vieții publice’, publicat de Agenția Națională de Presă ROMPRES (București, 1994).

În anul 1945, a fost numit președinte al Filialei Sălaj a PNȚ și în 1946 a fost numit secretar general adjunct al PNȚ și secretar al Delegației Permanente (1946-1947). A fost ales în funcția de deputat de Sălaj în alegerile din noiembrie 1946.

Corneliu Coposu (stg), liderul Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) și Toma George Maior (dr), liderul Mișcării Ecologiste din România (MER); au semnat Convenția Națională pentru Instaurarea Democrației de la 15 decembrie 1990.

Cea de-a doua carieră a lui Coposu a fost publicistica, scriind pentru publicații precum ‘Meseșul’, ‘Unirea’, ‘România Nouă’ și publicațiile centrale ‘Zorile’, ‘Dacia’, ‘Șantier’, ‘Cuvântul liber’, ‘Curierul’.

După ce regimul comunist a preluat puterea, Coposu a fost arrestat în iulie 1947, după scenariul de la Tămădău (14 iulie 1947), alături de alți lideri ai PNȚ. A fost condamnat la închisoare cu muncă grea pe viață pentru ‘înaltă trădare a clasei muncitoare și crimă contra reformelor sociale’, și i-a fost confiscată averea, fiind trimis în închisoare cu regim de exterminare. Înainte de a fi amnistiat în 1964, a experimentat viața în multe închisori, inclusiv coloniile de muncă de la Canal – Poarta Albă și Capul Midia, executând 17 ani și jumătate de închisoare, dintre care opt ani de izolare totală. Soția sa, Arlette, a fost, de asemenea, arestată în 1948 și a murit în 1964, după 14 ani de detenție, după cum se menționează în lucrarea ‘Personalitățile României contemporane – Protagoniști ai vieții publice’.

Coposu își amintește de experiențele sale din închisoare, în cartea ‘Coposu. Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru’ (Editura Anastasia, 1996). De asemenea, el identifică închisoarea de la Râmnicu-Sărat ca fiind locul unde a atins apogeul torturii și exterminării deținuților politic, reușind în 90 la sută din cazuri.

După eliberare, a avut domiciliu forțat la Rubla, în Bărăgan, timp de doi ani și jumătate. După ce s-a întors în București, a fost mereu sub supraveghere, a fost chemat de nenumărate ori la Securitate, a avut percheziții, i s-a ridicat corespondența, manuscrisele, cărțile. După ce a fost eliberat, Coposu nu a primit nici locuință, nici de lucru, și a fost forțat să lucreze la construcții, fără a avea calificarea necesară. În ciuda acestor dificultăți, Coposu a continuat să lupte în spiritul ideilor național-țărănești. La întrebarea despre cum a reușit să supraviețuiască martiriului închisorilor, a răspuns: ‘Mai întâi, credința în Dumnezeu, care a fost suportul principal prin care am depășit toate vicisitudinile cu care am fost confruntat. În al doilea rând, am avut o miraculoasă siguranță în viitor, am avut certitudinea că nu voi muri în pușcărie, că voi supraviețui și voi fi martorul prăbușirii comunismului’. (‘Coposu. Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru’, Editura Anastasia, 1996).



Sursa articol