Programul de Guvernare, alături de legea privind politica publică de proprietate a statului și jalonul relevant din PNRR, prevăd explicit listarea sau restructurarea unor companii de stat. Totuși, aceleași partide care au susținut aceste măsuri se prezintă acum la televizor pentru a le critica. Contextul ridică semne de întrebare.
Contradicții politice flagrante
Evenimentul nu reprezintă o simplă diferență de opinie. Este o contradicție documentată, cu dată și semnătură, conform surselor. Din perspectiva guvernanței corporative, situația descrisă are o denumire specifică: capturarea politică a proprietarului. Statul pare să nu mai acționeze în interesul contribuabilului, ci în interesul rețelelor care gestionează companiile.
Consiliile de administrație, contractele de mandat și indicatorii de performanță sunt elementele care par să stârnească rezistența. Rezistența nu este îndreptată către listare în sine, ci către ideea de transparență.
Listarea și umbra discreției
Este crucială o clarificare a confuziilor din spațiul public: listarea unui pachet minoritar nu echivalează cu privatizarea. Statul rămâne acționar majoritar. Schimbarea principală, și cea care generează disconfort, constă într-o obligație mai mare de transparență. O companie listată este obligată să publice situații financiare auditate, să justifice deciziile managementului în fața pieței și să aplice standarde de guvernanță corporativă vizibile și verificabile. Listarea nu înstrăinează compania de stat, ci o scoate din umbra discreției administrative.
Costurile pasivității sunt reale, conform informațiilor disponibile. Companiile din transporturi și energie, cu pierderi cronice, consumă anual resurse publice substanțiale, fără criterii clare de performanță și fără consecințe pentru management. O teorie elementară de management public ar sugera că un proprietar responsabil ar trebui să acționeze înainte ca pierderile să devină catastrofale, nu după.
Întrebări fără răspuns și rezistență instituțională
Miza nu este listarea, ci răspunderea. Au fost ridicate întrebări cu privire la indicatorii de performanță ai celor care au administrat aceste companii. S-a vrut aflarea modului în care au fost respectate contractele de mandat. Răspunsul instituțional a fost refuzul accesului la documente și blocarea colaborării. Dacă aceste blocaje sunt reale, nu vorbim despre un dezacord de politică economică, ci despre rezistență instituțională.
Cei care se opun instrumentului listării ar trebui să prezinte soluții concrete. Până atunci, rezistența față de transparență nu poate fi interpretată decât într-un singur fel.
Victor Stănilă, avocat și cadru didactic asociat la Academia de Studii Economice din București, a ridicat aceste aspecte într-o analiză aprofundată.
