În fiecare an, pe data de 9 octombrie, se marchează oficial Ziua memorială a victimelor Holocaustului din România. Această zi amintește de începutul deportărilor în masă ale evreilor din regiunile Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi către zona de război din Transnistria, ordinul fiind dat de dictatorul fascist Ion Antonescu în anul 1941.

De fapt, Holocaustul în România începuse deja de peste un an, odată cu instaurarea puterii lui Antonescu și a grupării legionare în septembrie 1940, chiar dacă masacrele din Galați și Dorohoi au avut loc înainte de această dată. În perioada respectivă, au fost adoptate măsuri discriminatorii împotriva evreilor, iar la începutul anului 1941 a avut loc Pogromul de la București, realizat pe fondul rebeliunii legionare împotriva lui Antonescu, în timpul căreia au fost ucise peste 120 de evrei.

Pogromul de la Iași și transporturile numite „Trenurile Morții”, între sfârșitul lunii iunie și începutul iulie 1941, au fost primele acte de violență în masă împotriva comunității evreiești, cu un număr de victime estimat între aproximativ 13.000 și 15.000, conform unui raport al unei comisii internaționale pentru studierea Holocaustului în România.

Următorii pași au fost și mai brutal: după revenirea armatei române în teritoriile pe care le ocupaseră sovieticii în vara anului 1941, a avut loc planul de „curățare a terenului”, ce consta în uciderea tuturor evreilor din mediul rural și înstrăinarea celor din orașe în ghetouri, în zonele respective. Potrivit aceluiași raport, în lunile de vară ale anului 1941, între 45.000 și 60.000 de evrei au fost uciși de către forțele române și de civili, care au profitat de oportunitate pentru jaf.

După ce evreii au fost concentrați în ghetouri, au fost deportați în Transnistria, o regiune dintre Nistru și Bug controlată de trupele române și germane. Deportările, adesea făcute pe marșuri forțate, au avut drept consecințe victime, uneori împușcate dacă nu mai puteau merge. Este important de menționat că, în această perioadă, au fost deportați evrei nu doar din teritoriile anexate în 1940, ci și din alte zone ale României, precum sudul Bucovinei și Dorohoi.

Faza cea mai violentă a Holocaustului în România a avut loc în Transnistria, unde au avut loc execuții în masă precum cele de la Bogdanovca (în decembrie 1941 – ianuarie 1942) și Odesa (în octombrie 1941), ultimele fiind ordonate de conducerea românească ca răspuns la atacuri asupra orașului. La Bogdanovca, aproape 48.000 de evrei au fost uciși în cel mai masiv masacru, iar la Odesa numărul victimelor a ajuns la 25.000. Majoritatea acestor victime nu fuseseră niciodată parte din teritoriile românești.

În 1942, activitatea de exterminare s-a redus, însă tot s-au efectuat deportări și crime, iar urme ale genocidului s-au petrecut până în 1944, când trupele sovietice avansau. România a recunoscut oficial, printr-un raport al unei comisii internaționale în 2004, că statul român a fost responsabil pentru uciderea a între 280.000 și 380.000 de evrei și a unor mii de romi între 1940 și 1944. aceste cifre nu pot fi contestate, fiind bazate pe documente din arhivele românești și declarații ale lui Antonescu, care vorbea explicit despre planurile de deportare și exterminare a evreilor.

Majoritatea victimelor erau femei, copii, bătrâni sau persoane cu handicap, iar pretextul oficial că evreii ar fi fost ostili și colaborau cu inamicul sovietic nu este susținut de evidențe. Antonescu a ordonat deportarea tuturor evreilor din anumite regiuni, fără diferențiere, ceea ce înseamnă o crimă colectivă și o încălcare gravă a drepturilor umane. Dacă motivul principal ar fi fost colaborarea sau atacurile sovietice, de ce au fost deportați evrei din zone precum sudul Bucovinei și Dorohoi, care nu au fost ocupate în 1940?



Sursa articol