Pe 21 ianuarie se împlinesc 85 de ani de la unul dintre cele mai întunecate episoade din istoria României: Pogromul de la București, un moment marcant al Holocaustului din țara noastră. În aceste zile, comemorarea a fost mai discretă ca niciodată, iar memoria, la fel de evazivă, continuă să fie învăluită în tăcere și neînțelegeri. Puțini sunt cei care pot relata detalii precise despre evenimentele din ianuarie 1941, iar aceste zile ne reamintesc cât de fragilă poate fi conștiința națională în a cinsti și înțelege adevărul istoric.

Revolta legionară și începutul ororii în București

Criza politică și socială din anii 1940-1941 a fost alimentată de conflicte interne și o atmosferă de incitare la ură. La putere, Ion Antonescu și Mișcarea Legionară se confruntau nu doar pentru controlul administrativ, ci și pentru dominarea discursului antisemit. În această splină de tensiune, între 21 și 23 ianuarie 1941, în timpul unei revolte legionare, Bucureștiul a fost scena unui adevărat coșmar. Liderul legionar Horia Sima a condus insurgența împotriva autorităților, ca pedeapsă pentru asasinarea liderului legionar Corneliu Zelea Ceadirneavu, dar în același timp, legionarii au declanșat și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din regiune, lăsând în urmă peste 120 de victime confirmate.

Culisele unei catastrofe umane și sociale

Deși cifrele oficiale creditează aproximativ 120 de victime, realitatea este mult mai greu de descifră și de acceptat. Numărul avea să fie ascuns de reticența evreilor din provincie sau de cei care și-au schimbat religia, astfel încât adevărul a rămas, mai degrabă, o întrebare nepomenită în istoriografia oficială. Comunitățile evreiești bucureștene s-au aflat atunci în centrul unui asalt sistematic: cartiere întregi au fost devastate, sinagogi incendiate, iar victimele ridicate din casele lor au fost supuse torturilor inimaginabile. La Jilava, în pădurea de la marginea orașului, s-au tras ultimele tunuri de explicație și moralitate într-un episod de o brutalitate extremă.

De valoare deosebită pentru înțelegerea acelor zile este analiza istorică a specialistului Marius Cazan, care explică cum pogromul a fost rezultatul unei fraternizări între politica de stat și ideologia extremistă a mișcării legionare. În aceeași măsură, el evidențiază cum retorica antisemită, vegheată de o impunitate totală, a învăluit întregul an și a alimentat violența care s-a vărsat în acele zile brutale.

Memoria și uitarea: de ce nu cunoaștem mai bine trecutul?

Chiar dacă unele locuri din oraș păstrează mărturii ale tragediei, cum ar fi monumentul din zona Sfânta Vineri sau sinagogile încă funcționale, majoritatea simbolurilor și memoriei acelor zile rămân ascunse în uitare. Cel mai semnificativ și mai puțin cunoscut loc este clădirea sediului legionar de pe Hristo Botev, unde, în 1941, sute de oameni au fost getrenați, torturați și, în cele mai dure cazuri, uciși. La Jilava, în timp ce istoriografia nu a reușit să păstreze memoria clară, poveștile despre cruzimea extremă, cum ar fi agățarea victimelor în cârlige sau aruncarea trupurilor în canal, rămân încă nepublicate pe larg.

În ultimii ani, un fenomen alarmant a devenit recurrent în spațiul public: reapariția simptomatică a discursului extremist și antisemit. Într-o societate despre care se crede că și-a depășit momentul intoleranței, astfel de manifestații și simboluri continuă să fie prezente, în ciuda prevederilor legale care le interzic. În condițiile în care comunitatea evreiască oficial aproape că nu mai există, cei care rostesc astfel de narațiuni ură își găsesc în continuare refugiu în inertiile sociale și legislative.

De departe, una din cele mai tulburătoare constatări este prăpastia între realitatea demografică și miturile conspiraționiste perpetuate de discursul extremist. Actualii propagandiști ne dau impresia că evreii ar fi o forță clandestină, atunci când, în realitate, comunitățile lor s-au redus dramatic și au devenit aproape invizibile în spațiul public.

Întrebări fără răspuns și perspective pentru viitor

Deși se încearcă, sporadic, marcare și comemorare, memoria Pogromului de la București rămâne, din păcate, aproape inexistentă în conștiința colectivă. Locul din apropierea Sinagogii Mari, simbolic, poate fi pentru moment ultima rădăcină vie a acelei tragedii, dar lipsa unor statui, plăci comemorative și educație activă împiedică formarea unei înțelegeri adevărate.

Istoricii și societatea românească trebuie să continue să reflecteze asupra cauzelor și consecințelor acelor zile, pentru a preveni repetarea unor astfel de orori. Într-un moment în care discursul racial și intoleranța se reconfigurează subtil în anumite cercuri, înțelegerea profundă a trecutului, chiar și cel mai sângeros, devine o datorie civică esențială pentru a construi un prezent și un viitor mai toleranți.